Recenzie semnată de Florentina Doicescu, psihoterapeut de orientare psihanalitică.

Romanul În toate a fost frumusețe, al lui Manuel Vilas (PandoraM, 2022), ne introduce în tematica pierderii, a pierderii oamenilor dragi, dar și a doliului aparent imposibil. Acțiunea se întâmplă în Spania, țara de origine a autorului. Naratorul ne face cunoștință cu aspecte semnificative din viața lui pentru a-i înțelege trăirile prezente. Și începe printr-o destăinuire legată de investigațiile medicale pe care și le face:

Mi-am făcut o tomografie computerizată. M-am dus la neurolog… Mi-am făcut analize. Mi-a spus că n-am nimic ciudat la cap. Că totul era în regulă. Și am început să scriu cartea aceasta.

Scrierea cărții este sursa unei tristeți care apare în anul 2015, din perspectiva autorului, ca străbătând toată planeta. Fiind atât de puternică, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva este un cumul de multe alte tristeți adăugate de-a lungul timpului în viață. Tristețea simțită de el ca un virus nu are o cauză fizică, pe care o elimină prin investigațiile medicale, ci pare a fi o suferință psihică, motiv pentru care scrie cartea ca destăinuire a trăirilor sale intense:

Vorbesc despre oamenii ăia, despre stafii, despre morți, despre părinții mei morți, despre iubirea mea pentru ei, despre cum iubirea asta nu mai trece.

Cartea ia forma unei terapii în care autorul își amintește viața trăită alături de familia sa, cu părțile ei mai puțin bune, pentru ca în final să le poată dezvălui pe cele luminoase, o bună premisă pentru ameliorarea tristeții.

O temă ce revine în firul epic al cărții este neparticiparea la înmormântările rudelor apropiate, considerând asta ca fiind un refuz al conștientizării morții, un refuz al despărțirii.

Anul 2015 este anul în care suferința autorului se exprimă prin imposibilitatea sa de a-și mai găsi un loc în propria viață, dincolo de amintirea tatălui mort:

Nu e vorba că mi-l amintesc zilnic, ci că se afla în mine permanent, m-am retras din mine însumi pentru a-i face loc.

Este un fel în care viața nu poate continua, în lipsa doliului și a separării, un mod în care timpul se oprește, iar mortea se cuibărește în interior, nelăsând viața să-și urmeze cursul. Nu este doar o pierdere a viitorului, ci și a experințelor din trecut trăite împreună. Odată cu moartea unei persoane dragi, moare și o parte din noi prin experiențele trăite împreună:

Tot trecutul meu s-a prăbusit când mama a făcut exact ce a făcut și tata – a murit.

Moartea părinților și decizia de a scrie cartea par a fi și forme de a înțelege cine este – avem aici o căutare și o descoperire. Dintre puținele amintiri, dintr-un nimic recunoscut ca atare, simpla lui numire ca nimic îl determina să construiască un plin:

…nu vorbea nici despre tatăl său, nici despre maică-sa. Nu vorbea despre viața lui. Tata lăsa impresia că se născuse printr-o geneză spontană. Maică-mea făcea la fel. Mama nu avea trecut, nici prezent, nici viitor.

Îi revine parcă autorului datoria de a reconstitui trecutul lui, dar și trecutul familiei în același timp, și de a-l înțelege atât pentru el, cât și pentru cei doi fii ai săi.

Imposibilitatea trăirii doliului este accentuată și de traumele trăite de-a lungul vieții, pe care nu le poate descifra. Indicații ale acestora sunt prezentate de-a lungul cărții. Clivajul a făcut ca ele să fie puternic acoperite de uitare, puținele urme lăsate, prin amintiri vagi, (fiind) apărând ca: povor nocturn la șase-șapte ani, insomnie infantilă, frica de întuneric și tentative de abuz sexual:

În copilarie, când sufeream pentru că nu-mi găseam locul printre ceilalți, printre colegii de școală,  mă gândeam mereu la mama și la tata și eram convins că ei ar avea o explicație pentru neadaptarea mea socială. Ei erau protectorii mei și ei dețineau secretul rațiunii existenței mele, care mie îmi scapa.

Alcoolul este cel care-l ajuta să-și ducă viața mai departe, putând să o trăiască prin amorțirea simțurilor. ”Alcoolul făcea lumea mai frumoasă și o va face mereu.”Este o forma de rezistență în fața unei posibile prăbușiri fizice și psihice, chiar dacă alcoolul în sine este descris ca o degradare umană.

Trimiterea la titlul cărții apare mai întâi prin frumusețea părinților, despre care autorul vorbește cu încântare:

E adevărat, amândoi erau frumoși. În tinerețea lor, tata a fost un bărbat înalt și frumos, iar mama o blondă superbă. Știam asta, chiar dacă eram un copil, știam asta. De aceea îmi doream să mă ducă la plimbare. Voiam ca oamenii să vadă că eu sunt copilul lor.

Acest moment m-a făcut să mă gândesc că exista speranță, și că acesta este începutul lucrurilor bune care vor ieși la iveală și care-l vor ajuta pe autor să se cunoască. Prin asemănările pe care le găsește cu mama și tata, parcă își răspunde la întrebarea ,,Cine sunt eu?”.

Rezistența la doliu e reprezentată, dincolo de neparticiparea la înmormântări ca nerecunoștere a morții, prin dificultatea înțelegerii limbii spaniole, limba părinților, limba în care se naște.

Pentru că n-am să le mai aud niciodată vocile, refuz să înțeleg spaniola, ca și cum limba spaniolă ar fi sucombat odată cu moartea lor, iar acum ar fi doar o limbă moartă… Nu înțeleg spaniola nimănui, pentru ca spaniola părinților mei nu se mai aude în lume.

Imposibilitatea de separare descrisă de această nerecunoștere a limbii materne este dată de convingerea autorului că ,,moartea unei relații este de fapt moartea unui limbaj secret. O relație moartă dă naștere unei limbi moarte”. De asemenea imposibilitatea de separare m-a dus cu gândul și la situațiile în care copiii care nu reușesc să se separe de părinți prin creștere și maturizare, nu pot vorbi altă limbă decât limba maternă. O pot întelege, o pot citi, dar nu o pot vorbi, pentru că asta ar putea reprezenta o trădare față de limba maternă – în acest caz, creșterea este văzută de copil ca o trădare, ca o abandonare a vechilor tradiții, prin adoptarea obiceiurilor unei noi generații. Trecerea de la o generație la alta ne este prezentată de autor prin legăturile pe care le face între trecut (el, fratele și parintii) și prezent (el, cei doi băieți ai lui), întrebându-se dacă nu cumva a reprezentat un model relațional pentru copiii lui. Cuvântul ,,familie”este prezent în câteva rânduri în carte, autorul dorindu-și un ”împreună” pe care nu-l poate identifica în trecutul lui.

Îmi pot inchipui de ce nu voiau să vorbească. Nu le plăcea cuvântul ,,familie”, asta nu suportau, de fapt. (…) Nimeni nu a spus niciodată ,,Suntem o familie”. Nu știam ce suntem.

Imposibilitatea de a se defini ca o familie poate veni și din faptul că rolurile erau confuze. Însuși autorul remarca asta, spunând: ”Un fiu nu trebuie să asiste la momentul în care maică-sa devine fetiță”. Temerile, fricile, melancolia și bizareriile mamei o determină să-i puna pe copii în roluri de adulți în diferite momente ale vieții. Copiii rămân singuri prin retragerea tatălui și regresia mamei.

,Si atunci noi deveneam un copil și o fetiță cu un grad de rudenie indescifrabil și aproape blestemat.

Bizareriile mamei și retragerea tatălui în tăcere sunt prezentate de autor cu umor, un umor care ne prezintă ca fiind mai suportabilă viața trăită. În sprijinul acestui fel de prezentare a vieții, vin și numele date personajelor, nume de compozitori – tata era Bach iar mama, Wagner. Senzația pe care mi-o lăsa este aceea de a ne proteja pe noi, cititorii, și de a ne prezenta cartea într-o notă plăcută lecturii.

Imposibilitatea autorului-narator de a crește și de a se desprinde de propriul tată, ceea ce face doliul de nedepasit, apare în unele asemănări izbitoare: ,,Semnez aproape la fel ca tata. Până și semnătura mea este a lui.” Pare o vârstă a identificării puternice cu un model masculin, vârsta ce nu poate fi depășită, așa cum nici moartea părinților nu poate fi depășită, ca un fel de oprire din evoluție.

Oricum, nu aș vrea să ajung cineva diferit de tata, mă îngrozește gândul de a ajunge să am o identitate proprie.

Pentru a invinge diferențele, autorul subliniază asemănările: de la tata are  jocul de cărți, jocurile în general, plăcerea de a conduce, semnătura, iar de la mama – nerăbdarea, superstiția, Teama de a avea o identitate proprie pare ca ar veni din teama de a nu rămâne singur, ca și cum, prin diferențiere, înseamnă că te abandonezi și te lași abandonat.

Există tentative de a crește prin devenire, cum ar fi aceea de a fi partener, soț și tata. Soția îi devine o a doua mamă, pe care o și numește ”reprezentantă mamei mele”.

Mamă a murit odată cu casnicia mea, astfel că moartea mamei și moartea căsniciei mele se contopesc într-o singură moarte.

Deși pare că nu există creștere prin acest doliu imposibil, ne putem întreba dacă nu cumva cartea în sine este o formă de a face doliu după toate aceste pierderi, în centrul cărora stă moartea părinților. De altfel, familia pe care autorul o caută toată viața poate fi reprezentată de noi, cei care citim cartea și intrăm într-un fel sau altul în viața autorului-narator, rămânându-i alături prin gândurile noastre. Titlul, În toate a fost frumusețe, ne invită să reflectăm la frumusețea care a fost în toate, ca o formă de acceptare a trecutului, o acceptare ce-ar putea deschide un drum către viitor.