Pentru literatura catalană, dar şi pentru cultura catalană în genere, Jana Balacciu Matei este, de mulţi ani, cel mai important ambasador – prin traduceri de specialitate, eseistică, prezenţă publică – al acestui spaţiu cultural în România. În urmă cu 24 de ani, a iniţiat la Editura Meronia colecţia „Biblioteca de Cultură Catalană”, nume menit să fie un identificator comun al tuturor titlurilor incluse, de autori din toate teritoriile de limbă catalană, clasici şi contemporani, literatură autentică.

Acum doi ani, întrebată în cadrul unui interviu ce scriitor catalan (sau scriitoare catalană) crede că are şanse reale să ia, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Nobelul pentru literatură, Jana Balacciu Matei îl numea fără ezitare pe Jaume Cabré.

Un an mai târziu, Jana Balacciu Matei este care semna excelenta traducere a romanului Confiteor de Jaume Cabré în limba română. Cu această ocazie cu care am rugat-o să ne povestească în câteva rânduri mai multe despre întâlnirea cu acest roman major al culturii catalane. Iată-le!

***

„Dacă amintirea, ca act penitențial, scrisă pentru un singur om este un gen atât de înclinat spre minciună, cum avertizează de la început Adrià Ardèvol, protagonistul din Confiteor, este ușor de imaginat înclinarea celei scrise pentru viitorii cititori ai acestui monumental roman, a cărui traducere am așteptat-o 10 ani, timp în care, confiteor, mi-am încărcat sufletul de păcate. Capitale, toate, și primul – invidia. La 27 ianuarie 2011, ziua în care se comemorează eliberarea Auschwitzului, Jaume Cabré își încheia, după opt ani, acest roman, lăsându-l «definitiv neterminat» (dar poate fi terminată povestea răului, chiar și în 700 de ani de istorie – cât acoperă cartea –, pot fi străbătute toate hățișurile răului, legat de tot ce se poate lega într-o ființă sau societate, de frumos – mai ales de frumos –, prietenie, trădare, iubire, ură, religie, memorie, uitare etcetera, etcetera, etcetera, cum ar zice câteva dintre personajele acestui roman?). Iar când eu probabil nu apucasem să îl termin de citit, de savurat toate complicitățile cu creația lui anterioară și cu creațiile altor mari scriitori catalani, de admirat desăvârșita întrepătrundere dintre spațiile, timpurile, existențele adunate aici, de trecut prin toate stările prin care talentul lui Cabré te face să treci, la sfârșitul anului apărea deja traducerea în germană. Și a început să mă roadă invidia, însoțită, se putea altfel? de clevetire (să spun, în apărarea mea, că doar în minte): titlul schimbat al ediției germane (Tăcerea colecționarului, departe, decretam, ce obicei la nemți! de esența cărții), cu două traducătoare (precis juma-juma, un dezastru, îmi ziceam fără nicio justificare, mai ales cunoscând cât de bună traducătoare era una dintre cele două vinovate, iar despre cea de-a doua neavând niciun motiv de îndoială).

Între timp, mereu aceeași copertă acoperea transpunerile în tot mai multe limbi (au trecut de 26 în prezent, până și în chineză!), iar eu, intrată pe panta căderii în păcat, mi-am mai adăugat unul – orgoliul rănit: nu fusese versiunea românească a romanului Senyoria (Excelență, 2002) a doua după cea maghiară? (veșnica mea competiție în dragostea pentru Catalunya și în traducerile din catalană cu prietenii traducători maghiari), iar Umbra eunucului, prima (2004)? Nu apăruse traducerea românească a Vocilor lui Pamano (2008, concomitent cu cea portugheză și olandeză), cu doar un an în urma celei germane (căreia atunci îi fusesem recunoscătoare, căci, recomandată de fostul ministru de Externe german, Joschka Fischer, la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt din 2007, se vânduse în peste 500.000 de exemplare și deschisese, practic, cariera internațională a autorului pe care-l cred, și nu numai eu, demn de Nobel)? Și acum?

Păcate peste păcate, izvorâte din neputință, căci cele peste 800 de pagini de mărturisiri ale lui Adrià Ardèvol înainte ca «Alzheimer cel Mare» să-i aducă prima moarte, a memoriei, îi făcea pe editorii români să dea din cap cu un plin de regret: «nu se poate».

Mă simțeam precum tatăl lui Adrià, colecționarul care-și dăduse «doctoratul în vânzări-cumpărări» smulgându-i într-un mod perfid unui medic nazist Vialul, una dintre primele viori Storioni, purtătoarea atâtor bucurii și atâtor nenorociri, mă simțeam, zic, ca un colecționar, interesat doar să posede instrumentul achiziționat, să nu se-atingă de el, doar să-l atingă. Or, eu voiam să fiu muzician, să fac acest complex instrument «să cânte». Eu voiam ca imensa simfonie a lui Jaume Cabré să poată fi ascultată în limba mea (cred că are dreptate pater Faluba, unul dintre cele 200 de personaje ale romanului, când afirmă că «noi, oamenii, nu locuim într-o țară, locuim într-o limbă»).

Nu citiți aceste rânduri cu neîncredere. Ca Adrià, «știu că mai inventez, dar asta nu înseamnă că nu spun adevărul… Totul a fost așa și chiar mai rău».

Până când, în ziua de 13 ianuarie 2020 (cum de se susține că 13 aduce ghinion?), printr-un, binecuvântat fie, mail, coordonatorul prestigioasei colecții «Anansi» a Editurii Pandora M, scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, îmi propunea traducerea romanului.

Atunci am simțit din nou, ca Adrià în fața unui manuscris jinduit, «furnicăturile, gâdilătura în stomac și în vârful degetelor». Le-am retrăit, le-am savurat, le-am alungat și m-am umplut de răceala chirurgului în fața mesei de operație: numai așa, cred, poți intra în măruntaiele unei opere de valoare, cu atât mai mult ale acestei atât de  complexe și tulburătoare muzici a răului uman, ca să le-o oferi cititorilor și să-i faci să simtă ce ai simțit tu în fața originalului.

Și, dacă nu voi reuși – am început să-mi însușesc cuvintele personajelor–, «păcatul este atât de îngrozitor, încât adevăratul infern este cel pe care eu însumi l-am ales: asumându-mi vina și continuând să trăiesc». Și să traduc. Confiteor.”