Încercând să-și alunge vinovăția, Benjamiah își petrecuse toată ziua ajutând prin librărie: servise clienții, așezase şi scosese cărțile de pe rafturi, măturase pode­lele. Bunica plecase să joace tenis, iar tata se tot învârtea prin jur, fredonând fals melodii de la Led Zeppelin și făcând glume proaste – câteva chiar reușiră să-l facă pe Benjamiah să zâmbească, deși n-ar fi vrut.

În momentele mai liniștite, gândul îl purta iar și iar la noaptea precedentă. În mintea lui, un plan începea să prindă formă. În acea seară mama urma să fie la o conferință de astrofizică, organizată în campusul universității. Dornică să-i arate că era mereu bine venit, îi dăduse o cheie de la apartament. Așa că în lipsa ei Benjamiah avea de gând să meargă acolo și să caute obiectul misterios pe care mama încerca cu atâta grijă să-l ascundă.

Când se duse să ia prânzul, tata era în bucătărie și întindea o cantitate absurdă de unt de arahide pe o felie de pâine. Un volum imens despre dragoni și războinici stătea deschis, rezemat de borcanul cu zahăr.

— Vrei un sendviș? întrebă el.

— Pot să-mi fac și singur, răspunse băiatul, bosum­flat.

— Dar nu o să aibă același gust ca al meu, zise tata, afișând un zâmbet larg.

— E doar un sendviș cu unt de arahide. N-ai cum să-l faci decât într-un singur fel.

— Așa ai crede, nu?

Aşa că Benjamiah se așeză, iar tatăl lui îi pre­găti un sendviș și îi turnă un pahar cu suc de ananas. I-l aduse cu un „voilà!“ rostit cu un entuziasm cam exagerat.

Băiatul începu să mănânce – și, spre surprinderea lui, chiar era bun. Cum de reușea tata să-l facă atât de gustos, cu doar două ingrediente? Tata se așeză în fața lui, ținând cana de ceai cu aromă de miere între palme, în timp ce aburii începeau să-i încețoșeze ochelarii.

— Ești bine? întrebă el.

— Mi-aș dori foarte, foarte mult ca lumea…

— Să nu te mai întrebe? completă tata.

— Da.

— Ei bine, atunci e ceva despre care ai vrea să vor­bim? Te frământă ceva?

O mie de lucruri, se gândi Benjamiah cu amărăciune. De ce mama îmi ascunde ceva? De ce Wreathenwold părea să aibă mai mult sens decât lumea asta? Unde e, de fapt, locul meu? Niciunul dintre aceste gânduri nu putea fi rostit cu voce tare.

Tata sorbi din ceai.

— Oricum, sunt mereu aici, dacă vrei să vorbim, în caz că te răzgândești.

— Mulțumesc, spuse Benjamiah, dorindu-și ca discuția să se încheie.

Privirea tatălui avea o intensitate greu de suportat, de parcă ar fi fost disperat să ajungă la o descoperire. Lui Benjamiah i se strânse stomacul. Nu mai putea suporta. Își înghiți restul de sendviș pe nerăsuflate, apoi coborî în grabă spre librărie.