— Știi legenda chineză cu firul roșu al destinului? întreb eu din curiozitate.
Se uită la mine gânditoare.
— Se pare că un fir roșu invizibil îi unește pe cei meniți să se întâlnească, în ciuda momentului, locului sau a împrejurărilor.
Firul poate să se înnoade, dar nu se rupe niciodată…
Nu sunt romantic, n‑am fost niciodată. Dar ideea asta mi s‑a părut liniștitoare. Poate e prea naiv din partea mea, dar cred în asta. În destin. În semne. În fatalitatea care mă împiedică să cred în coincidențe.
— Legenda spune că un băiat, întorcându‑se acasă la lăsarea serii, a văzut un bătrân care stătea în picioare și admira luna. Bărbatul i‑a explicat copilului că un fir roșu îl unea cu sufletul lui pereche.
— Bătrânul i‑a arătat‑o băiatului pe fata care îi era menită, dar era prea tânăr ca să‑l intereseze cu adevărat.
A apucat o piatră și a aruncat cu ea în fată, luând‑o la fugă.
Nolia strâmbă din nas.
Nu ia povestea în serios, ceea ce mă dezamăgește puțin. Poate că nu suntem făcuți unul pentru celălalt.

Viața a făcut‑o cinică, iar eu nu sunt suficient de disponibil emoțional. Sunt tot ce detestă ea, iar ea e tot ce visez eu.
Împreună suntem periculoși. Noliei îi e teamă să nu rămână cu inima frântă, în timp ce eu sunt înspăimântat să nu‑mi fure cineva inima.
Și totuși.
Într‑un fel sau altul, drumurile ni s‑au intersectat.
De mai multe ori.
Ca un semn din partea universului.